Prăjituri cu amintiri

Prăjituri cu amintiri

     Pe vremea când eram copil, erau unele prăjituri făcute de tata, altele făcute de mama. Ca și cum fiecare avea rolurile lui în casă. Rolul meu era să mănânc tot, în caz că vă întrebați care era acesta. Și-mi plăcea mult crema de zahar ars făcută de tată. Poate mai mult decât ar fi trebuit să-mi placă, având în vedere că ce-i mult strică. Dar, cum tata făcea absolut cea mai bună cremă de zahăr ars, cam greu să reziști tentației.
      Nu știu sigur dacă secretul cremei lui de zahăr ars stătea în ouăle de la găinile bunicii, cum bunica ne aproviziona de atunci până în ziua de azi cu tot felul de alimente gustoase și naturale de țară. Poate secretul era ăsta, sau poate totul era în dedicarea tatălui meu, atunci când se apuca să ”fabrice” minunatul și gustosul desert. S-ar zice că ar fi trebuit să-l moștenesc, să învăț și eu să fiu atât de iscusită ca el în ale pregătitului cremei de zahăr ars, dar acest lucru nu s-a întâmplat, deși pofta mea n-a scăzut câtuși de puțin în douăzecișișase de ani. Contradicție de fapte și termeni. Se întâmplă…
      Pentru mulți dintre noi, deserturile și dulciurile înseamnă amintiri legate de părinți, bunici, copii, mătuși. Amintiri frumoase ce sunt automat reactivate în momentul în care îți e dat să guști din nou din acel desert. Nu știu despre alții, dar eu așa simt mereu. Poate sunt prea nostalgică, prea sentimentală, însă, amintirile își au și ele rostul lor. Tocmai pentru că fără ele, n-am fi noi. Așa cum nici eu n-aș eu fără crema de zahăr ars a tatălui meu.